Somewhere between reality and fantasy is destiny.

duminică, 6 iunie 2010

Iluzii

Ma trezesc dimineata in acelasi aer trist de aseara. Fir-ar! Credeam ca o sa ma simt mai bine. Da' de unde. Si iar imi amintesc. Doamne, ce proasta am putut fi! Incerc sa ma ridic din pat, dar capul meu e pe cale sa explodeze. In fond, ce rost mai are? Imi pot petrece toata viata in camera asta intunecata in care soarele nu poate patrunde datorita draperiilor mult prea groase. Reusesc intr-un final sa ma tarasc pana la baie. Imi ridic privirea in oglinda murdara. Nici nu ma mai recunosc."Ce jalnica esti! Uite cum ai ajuns!" urlu la persoana din oglinda de parca asta chiar ar putea schimba ceva. Si iar incep sa plang."Esti patetica!" imi spun disperata.Incerc sa-mi sterg urmele de rimel si creion de aseara.Ma hotarasc sa ies din casa desi ma simt mizerabil. E o zi insorita. Tipic. Ma las purtata de val pe un refren cel il fredonam vara trecuta. Ce multe s-au schimbat de atunci. Eram doar o copila. Ma izbesc de ceva. Mi-as fi dorit sa cad si sa ma lovesc la cap, poate chiar sa intru in coma. Dar, normal, eram teafara."Scuza-ma nu te-am vazut . Esti bine? Imi pare asa de rau." Eu eram prea ametita ca sa scot vreun cuvant. Nu reuseam sa imi dau seama ce s-a intamplat si cine imi vorbeste. Intr-un final il vad. Un tip inalt, brunet, bine facut. "Grozav. Mai bine de atat nici ca se putea." imi spun in sinea mea. Ma ridic si imi dau seama ca tipul se uita insistent la mine. " Sunt bine." spun incercand sa plec mai departe. Ma prinde de brat, se apropie de urechea mea si imi sopteste "Sa stii ca inca te iubesc." Simt cum picioarele mi se inmoaie si as vrea sa nu fi iesit niciodata din casa. Capul imi vajaie, dar incerc sa raman tare pe pozitie! "Chiar asa?" spun si imi dau ochii peste cap. Dar stiam ca spune adevarul. De ce nu puteam pur si simplu sa sar in bratele lui ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat ? "Stiu ca ti-am gresit mult, dar crede-ma nu am vrut niciodata sa te fac sa suferi. Nu am vrut sa te fac saa...." De ce nu continua? De ce imi e atat de greu sa ascult ce spune? De ce simt ca ceva ma sfasie in interior? De ce eu? "Stiu ca si tu ma iubesti". "Chiar stii?" Simt cum lacrimile siroiesc pe obrajii mei. Fir-ar! Si mi-am promis sa nu mai plang! " Da stiu. O simt, o vad in ochii tai in fiecare zi." Iar se intampla. "Nu am vrut niciodata sa te vad plangand." Nu mai sunt in stare sa scot nicio vorba. "Nu trebuie sa spui nimic, doar asculta-ma" Parca imi citeste gandurile. "Imi pare foarte rau si vreau sa indrept ce am stricat." Simt cum ceva ma arde. " Nu te-ai gandit ca se va intampla asa nu? Credeai ca am sa trec cu vederea. Credeai ca te voi ierta si totul va fi bine. Te-ai inselat. Nu te voi ierta!" Imi sterg lacrimile, ii mai arunc o ultima priviri, ma intorc si plec. El ramane acolo, nestiind cum sa reactioneze. De ce am spus asta? Nimic nu mai are sens acum.

Un comentariu: