Si uneori ...

Si uneori as vrea doar sa fug. Sa fug de mine. Sa ma desprind de trecut si sa-mi ridic fruntea spre viitor. Respir incet, de frica parca, sa nu ma frang si mai tare in mii de bucati pe care vantul sa le imprastie in zare. Mi-e frica sa nu ma sfaram, sa nu ma pierd. Pentru ca daca va fi asa, voi fi ingropata de vie. Voi fi jelita de cativa si apoi data uitarii. Defapt ce as putea cere mai mult? Timpul nu se va opri pentru mine, lumea nu se va schimba. Tot ce va ramane in urma mea vor fi cateva amintiri incetosate si fotografii prafuite pe care cineva, in final, le va arunca la gunoi. Cu fiecare suflare, ma sting tot mai mult. Ma pierd printre multimea de oameni grabiti de pe strada ce nu stiu sau nu vor sa vada ce se petrece in jurul lor. Sunt lasata in urma, ma confund in decorul atat de familiar si totusi atat de diferit. Ma pierd printre soaptele strazii. Durerea e singurul lucru care ma mai face sa ma simt vie acum. Durerea. Nimeni nu o vrea, dar toti o primim. Trebuie doar sa astepti sa treaca de la sine si sa speri ca ranile ti se vor vindeca. Nu sunt alte solutii sau cai usoare. Doar respiri adanc si astepti sa treaca. De cele mai multe ori poate fi controlata, dar uneori te loveste atunci cand te astepti mai putin, atunci cand ai crezut ca a trecut. Te loveste acolo unde te doare mai tare si nu renunta pana nu te cuprinde cu totul. Durerea. Trebuie doar sa lupti, pentru ca adevarul este ca orice ai face nu vei putea scapa de ea iar viata intotdeauna iti va aduce mai multa. In final poate ne place durerea, poate ne obisnuim cu ea. Pentru ca fara ea, nu stiu, nu ne-am mai simti reali. Cum era vorba aceea? De ce continui sa ma lovesc cu un ciocan? Pentru ca ma simt atat de bine cand ma opresc !